September 15, 2025
INTERVIU
Florina Potîrniche – ambasador SIGUR
1. De ce ai început să alergi?
Am început să alerg serios în pandemie, pe banda de alergat. Au fost mai mulți factori favorizanți.
În primul rând, voiam să scap de kilogramele acumulate după prima sarcină. Începusem un program de antrenament acasă, care includea antrenamente de intensitate joasă, cu ritm constant. Așa am ajuns să merg pe bandă câte 20 de minute, de trei ori pe săptămână și, după vreo trei săptămâni, să alerg ușor.
În al doilea rând, în contextul izolării, mersul și, mai târziu, alergatul au devenit pentru mine un mod de descărcare emoțională, o evadare din absurdul acelei perioade.
Am întrerupt alergarea când am rămas însărcinată cu al doilea copil și am reluat-o abia după mai bine de un an și jumătate de la naștere. M-a încurajat faptul că se renovase stadionul de atletism și că, în noua realitate a vieții mele de mamă cu doi copii mici, alergarea era una dintre puținele activități pe care le puteam face în liniște, în ritmul meu, doar pentru mine.
Cel mai important sprijin l-am avut, însă, din partea soțului meu, care, datorită meseriei lui, trebuie să se antreneze constant. L-am avut mereu alături.
2. Cum ți-a schimbat viața sportul?
Cel mai vizibil impact este energia și vitalitatea pe care le am acum pentru a mă juca cu copiii mei. Am rezistență fizică pentru jocurile lor solicitante, îi alerg, îi ridic, ne jucăm până cedează ei.
Ei văd câtă bucurie îmi aduce sportul. Mă imită, îmi copiază respirația, fac „tament” (antrenament) lângă mine. Așa le arăt, dincolo de vorbe, că mișcarea e parte din viață.
Sportul m-a ajutat să revin într-un corp în care nu mă doare nimic. Nu mai am dureri de spate, de cap, nu mai gâfâi când urc scările. Mă bucur de viață cu claritate mentală, iau decizii mai ușor și cu mai multă încredere. Îmi aduce relaxare, bucurie, sentimente de drag de sine. Niciodată nu am încheiat un antrenament spunând: „Ce rău îmi pare că l-am făcut.”
Din contră. Mai ales când sunt încărcată emoțional, cu teamă, tristețe sau agitație, știu că un antrenament mă va ajuta. Este o parte în mine care știe cum să mă mobilizeze pentru sport atunci când mi-e greu și îi sunt foarte recunoscătoare pentru că este atât de puternică.
3. Pentru ce cauză caritabilă alergi la Buzău 21K și de ce?
Alerg pentru proiectul SIGUR – Primul spațiu comunitar pentru părinți în Buzău, pentru că, așa cum se poate vedea și din acest interviu, nu există răspuns în care să nu fac referire la copiii mei. Rolul de părinte este cel mai important rol pe care îl am în acest moment al vieții. Nimic nu vine mai presus.
Îmi doresc ca la Buzău să existe sprijin real pentru părinți. Vreau ca fiecare copil să aibă alături părinți care îl fac să se simtă văzut, iubit, acceptat pentru ceea ce este. Nu copii forțați să-și schimbe ființa pentru a se încadra în șabloanele adulților.
Este un proiect curajos, așa cum sunt și părinții care aleg să-l urmeze, și mai ales cei care vor rămâne în el până la capăt.
4. Ce le-ai spune celor care cred că „nu pot”?
Cine sunt eu să le spun că ceea ce simt nu e real?
Dacă simți că nu poți, dă-ți timp. Poate ai dreptate. Poate chiar nu poți acum. Sunt o infinitate de motive reale pentru care ne simțim așa: epuizare, stres, responsabilități care ne copleșesc.
Dar sunt și alte motive care doar par reale. Dacă „nu pot” vine din frica de a greși, de a dezamăgi, de a nu fi perfect, din alte temeri, din rușine, din stimă de sine scăzută, din faptul că nu arăți ca un alergător, că n-ai echipament de ultimă generație sau pentru că ceilalți îți zic că nu-i de tine, atunci dă-ți voie să greșești încercând.
Fă-o imperfect. Fă-o stângaci. Greșește în timp ce faci. Filmează-te prima dată când alergi și de fiecare dată când încerci. Progresul pe care îl vei observa privindu-te ar putea să dărâme zidurile acelor convingeri limitative.
Când alerg pe stadion, îmi place să inventez povești despre oamenii pe care îi văd acolo. Fata cu zece ani mai tânără decât mine, pe care o depășesc în viteză, nu e mai prejos decât mine, e poate o fată care se recuperează după o spitalizare. Doamna cu douăzeci de ani mai în vârstă decât mine, care mă depășește după prima tură, e poate o doamnă care și-a crescut copiii mari, ei sunt departe, iar ea s-a apucat de alergat ca să își umple timpul și golul din suflet.
Bărbatul chipeș, care aleargă de parcă pierde trenul ce se aude în depărtare, e poate un arbitru de handbal care are antrenament de sprinturi.
Fiecare e acolo cu povestea lui. Bucuria e că suntem acolo și încercăm.
5. Ce îți spui atunci când obosești – în alergare sau în viață?
Să iau o pauză. Orice plan de antrenament sănătos include zile de odihnă.
A te opri când ai obosit nu e un eșec, e o formă de iubire de sine.
