September 17, 2025
Raluca Trufin este un exemplu viu că alergarea nu înseamnă doar efort fizic, ci o cale de autocunoaștere, de conectare la natură și de solidaritate umană. Artist vizual, profesoară la Liceul de Arte „Margareta Sterian” din Buzău, Raluca îmbină creativitatea cu implicarea socială.
În interviul de mai jos, ne împărtășește cum alergarea a devenit pentru ea o formă de terapie și un act de iubire față de sine și față de ceilalți.
1. De ce ai început să alergi?
Totul a început la un concurs de alergare montană, unde venisem doar ca susținătoare. M-a intrigat profund ceva ce nu înțelegeam la momentul respectiv: după un efort imens, oamenii ajungeau la finish zâmbind, râzând sau plângând de emoție. Era o bucurie atât de autentică, încât părea să sfideze logica – și tocmai acea bucurie m-a făcut curajoasă.
Simțeam că, în spatele acelei transformări, se află un fel de secret, ceva ce merita descoperit. Mi s-a părut că poate fi o cheie spre o stare de prezență curată și profundă, o formă de adevăr care nu se poate explica în cuvinte, dar care se simte cu toată ființa.
Am avut norocul să fiu înconjurată de prieteni care au avut răbdare să mă învețe, să mă susțină și să creadă în mine, mai ales atunci când eu încă ezitam. Nu am pornit singură, am fost purtată de energia lor și de zâmbetele acelea inexplicabile care mi-au rămas în minte. Așa a început totul.
2. Cum ți-a schimbat viața sportul?
Sportul m-a învățat disciplina și răbdarea cu mine însămi. Nu am fost dintotdeauna o persoană sportivă și, dacă e să fiu sinceră, nici acum nu pot spune că îmi place să fac sport. Dar îmi place ce simt după efort: adrenalina care circulă prin corp, bucuria, claritatea, starea aceea în care simt că trăiesc cu adevărat.
Sportul mă face să mă simt vie, lucidă, autentică, ancorată în realitate. Este o formă de iubire față de propria persoană, un mod concret prin care ai grijă de corpul care te poartă prin viață. E un gest de recunoștință, de prezență, de asumare.
3. Pentru ce cauză caritabilă alergi/ai alerga la Buzău 21k și de ce?
Alerg pentru SIGUR – un program care oferă sprijin real familiilor din Buzău, în momente în care nimeni nu ar trebui să fie singur.
Sunt mamă și știu că un părinte se naște odată cu copilul lui. Știu că acest rol nu vine cu instrucțiuni, ci, deseori, e un drum anevoios, plin de întrebări, temeri și momente în care simți că nu știi ce să faci. De aceea cred profund că sprijinul real, concret, empatic, este esențial. Iar programul SIGUR exact asta oferă: sprijin pentru familiile care sunt în impas, ghidare pentru părinți care nu mai știu încotro să o ia și un cadru sigur pentru copiii care se luptă, uneori în tăcere, cu realități mai grele decât ar trebui să ducă.
Participând și alergând pentru această cauză, simt că fac parte din ceva mai mare. E acel „noi” care construiește un loc în care nimeni nu e lăsat singur. Aici, fiecare are un rol: unul aleargă, altul donează, altul vine să susțină, să se molipsească de energie și să spună: „Da, chiar putem să ne schimbăm. #Împreună.”
Cred că o comunitate care își crește copiii cu grijă, atenție și iubire este o comunitate cu viitor. Iar acest viitor SIGUR îl putem clădi doar împreună.
4. Ce le-ai spune celor care cred că „nu pot”?
Aș spune că „nu pot” este, de cele mai multe ori, doar un început de frază. Aș completa-o cu: „…încă”.
Apoi, dă-ți voie să încerci, nu pentru alții, ci pentru tine. Nu e despre recorduri, ci despre drum. Despre pași mici și bucuria de a fi în mișcare, în natură, în viață.
Descoperă sportul care îți face plăcere, care te face să te simți în largul tău, care îți dă libertate – de mișcare, de gândire, de a fi tu. Sunt zile grele, dar sunt și zile când zâmbești fără să-ți dai seama, când te miri de tine. Sunt zile câștigate! Acolo începe magia.
5. Ce îți spui atunci când obosești – în alergare sau în viață?
Nu sunt omul care are toate răspunsurile și nici nu știu mereu cum să jonglez cu tot ce simt. Dar am învățat, din sport și din viață, că e în regulă să obosesc. Încerc să-mi ascult corpul, să recunosc când nu mai pot și să-mi dau timp pentru revenire. Oboseala nu e o slăbiciune, e un semnal că am nevoie de grijă, nu de presiune. Învăț, pas cu pas, să fiu mai empatică cu mine. Și cred că și asta înseamnă putere.
Așa cum în artă echilibrul nu înseamnă simetrie perfectă, ci armonie între forme, tonuri și spații, cred că și în viață e la fel. Nu caut perfecțiunea, ci o armonie care să mă țină întreagă.
Motto: Cea mai importantă relație este cea cu mine însămi.
